Piatra Craiului 18 August 2007

In weekend-ul trecut am fost impreuna cu Gabi intr-o tura un pic mai extrema in Crai. Catalina era plecata la GSM in State, iar noi nu stiam foarte clar unde o sa mergem, nici macar vineri seara. O idee a fost Bucegi, pe valea Gaura sau pe la hornurile Malaiesti, dar pana la urma am revenit la planul initial, cu Piatra Craiului. Aici am facut o tura pe drum nemarcat de la un capat la altul (in afara bucatii de jumatate de ora de pe creasta), la care cel putin partea de urcare putea fi considerata in anumite parti ca un traseu usor de catarare.Participanti: Eu, Gabi, Raluca si o prietena a lui Gabi (Andreea) impreuna cu prietenul ei. Sa incepem cu inceputul: sambata dimineata ne facem rucsacii dupa ce ne trezisem la 7. Din pacate nu am plecat decat pe la 9 (unii din noi si-au facut dus:D). Am ajuns la Plaiul Foii in jur de 10:30 (am fost cu Golful lui Gabi). Aici ne-am intins putin la iesirea din masina si am observat soarele prin norul singuratic care acoperea tot masivul. In jur senin...
Ca sa detaliem putin traseul pe care am mers: am plecat in Plaiul Foii, am inceput urcusul pe Valea Podurilor (exact pe unde coborasem la ultima tura cu Gabi pe braul de mijloc). Dumul pleaca exact viz-a-viz de Plaiul Foii, unde trebuie sarit un mic gard si incepe apoi un urcus sustinut prin padure. Am tinut Valea Podurilor pana in Poiana Cotofenelor; de aici ne-am desprins de poteca mare, am luat-o spre braul de mijloc, am mers putin pe acesta si apoi am luat-o la dreapta pe stanci direct, pe padina care continua Valea Podurilor. Pe aici am urcat pana in creasta. Pe creasta am mers pana pe Varful Ascutit, apoin am coborat pe Cioranga Mare, care se termina jos in Padina lui Calinet, adica drumul pe care urcasem cu Gabi la ultima tura.

Cu totul, a fost o tura lunga (cu totul aproximativ 12 ore), cu variatie mare de altitudine (~1400m) si cu efort sustinut. Iata logul de altitudine/timp de pe ceas: Prima parte de urcare a fost foarte obositoare si destul de abrupta, am urcat 500m intr-o ora jumate. Prin padure. Drumul tine Valea Podurilor pana in Poiana Cotofenei, unde drumul in sus corect o ia abrupt catre stanga (cam la 140 de grade). Aici e nevoie de atentie, drumul nu este evident. Dupa Poiana Cotofenelor vedem dezastrul lasat in padure de schimbarea climei si de defrisarea de mai jos. Copaci enormi pravaliti peste tot, scosi din radacini. Pur si simplu macel forestier. A trebuit sa ocolim si sa escaladam mai multi arbori pravaliti peste poteca.

Un pic mai sus, printre copaci cazuti, radacini intoarse si bucati macinate de arbori, ajungem in punctul de belvedere care ne-a oferit primele imagini de inaltime alpina care ne fac sa ne simtim liberi... Eu eram foarte obosit de urcus, m-au cam alergat Gabi si Raluca.

La capatul urcusului, imediat inainte de intrarea inspre braul de mijloc, Gabi ne povesteste ca pe vreamuri a fost pe aici cu un grup de horticultori care i-au aratat cel mai bun loc unde pot fi gasite flori de colt. Este imediat dupa belvedere, inspre braul demijloc, la dreapta, dupa o coborare de 20-30 m pe poteca. Aici am vazut, pentru prima data in viata mea in liberatea, flori de colt. E drept ca erau cam trecute, dar m-am bucurat foarte mult si le-am facut cateva poze. Florile de colt sunt si raman simboluri ale salbaticiei si muntelui.

Dupa inca putin mers in stanga pe brau, iesim la marginea golului alpin si vedem in partea dreapta un perete enorm de stanca, tipic pentru Piatra Craiului, care ne arata ca am intrat in zona cu stanci.

Dupa putin mers, la prima vale care se iteste usor pe stanci in dreapta (unde era un mare petec de zapada cand am fost anul trecut), Gabi o ia la prima vedere aiurea in sus in dreapta, pe langa un brad mare. Imediat langa peretele de stanca, dupa un morman de pamant, gasim o saritoare de 5-6 metrii care trebuie catarata cu grija. Gabi merge primul si trece pe sub un brad cazut si sprijinit de stanca. Nu se putea trece cu rucsacul, asa ca ma urc si eu si, unul cate unul, iau toti rucsaci legati de Raluca cu cordelina sus. Ii pasez lui Gabi si trec si eu pe sub brad. Imediat dupa vin si ceilalti trei membrii ai echipei si mai catarm putin pe stanci mai usoare pana ce iesim in valea stancoasa de unde vedem undeva foarte foarte departe peretele crestei. Eram inca foarte la inceput si partea grea abia incepea. Chiar de la inceput nu stim cum sa o luam exact si mergem pe o mica vale cu grohotis in stanga pentru 10-20m, ca apoi sa urcam spre dreapta in valea principala si sa continuam sa trecem peste stanci si pietroaie, printre mici saritori de 2-4 metrii.

Dupa ce urcam o zona mai adanca, urcam un horn mic la stanga si ne oprim pentru putina odihna pe brana ce atarna deasupra unui hau de 50-60m. Imi admir bocancii noi care sunt foarte potriviti pentru tipul asta de teren si vreme: rezistenti pe stanci, cu control la catarat si totusi usori si racorosi.

Imediat ce plecam pe bucatica de brana in care trebuia sa te tii din cand in cand de stanca din stanga, imi dau seama cat de mult conteaza psihicul; imediat ce te uiti la haul din dreapta, iti vine sa te prinzi de perete. Cristi nu ar fi putut in mod sigur sa treaca pe aici nici intr-o mie de ani :)

Gabi ne-a tot amagit de-a lungul drumului, spunandu-ne ca de aici e simplu. Dar, imediat ce intram inspre stanga inapoi pe valea mare stancoasa, Gabi ne anunta ca a "aici e o mama zmeilor". Asa era. In fata ne astepta o saritoare de cam 12 metri (pana la etajul 3), aproape verticala, pe o fata de stanca destul de neteda (asa parea de jos). Gabi se urca primul, eu las rucsacuul si urc nu fara emotii. Imi aduc aminte de partidele de cocotz cu Lulu; bucata asta chiar a fost extrema si ne-au salvat doar prizele foarte bune de maini pe care le gaseai daca le cautai cu grija. Ajung sus si ridic din nou rucsacii (Gabi avea o coasta cu probleme si nu prea putea). Ceilalti ne urmeaza, Raluca comentand ca e cam greu si ca ea nu poate. S-a descurcat fara nici o problema (sau cel putin asa parea).

Cam pe aici picioarele mele au inceput sa se revolte. Nu am mai patit niciodata, dar am facut crampe musculare care mai mult sau mai putin m-au insotit tot restul de cam 8 ore ale turei. Dureros si neplacut. Dar a meritat.

De aici nu au mai fost saritori grele, doar bucati cu un pic de catarat si trecerei pe langa grohotis. Un pic mai sus, dupa inca o ora de mers, observ cateva exemplare superbe de garofita pietrei craiului. Din apropiere iau cateva conuri micute de jnepeni pentru Catalina care din pacate nu a putut veni cu noi. Am nimerit-o, i-au placut tare mult :)

Urmeaza o portiun de 1 ora jumate-2 in care urcam anevoios, prin grohotis (am deprins o modalitate noua de mers pe grohotis) si uneori pe stanci.

La capatul acestei bucati, iesim sus, in apropiere de creasta. Aici a iesit prima data soarele cu adevarat. Am fost extrem de recunoscatori norisorului care ne-a aparat de caldura toata ziua. Fara el murea de sete. Si asa am suferit cam tare, desi eu unul am baut in toata tura cam 3 litrii de apa, asta doar pana la iesirea in padure de la coborare.

Iesim apoi pe o poteca care 40 de metri mai sus ne-a scos imediat sub creasta. De aici ma opresc sa admir superba priveliste cu peretele crestei in stanga si cu valea pe care am urcat-o in dreapta jos...

O data ajunsi in creasta, ne oprim pentru 10 minute si admiream superbul peisaj pe care numai intr-un varf de munte il poti vedea si mai ales simti. Incredibile senzatii ne treceau, mai ales fiind rupti de oboseala. Aici am sunat-o pe Catalinutza sa o pup. La ea era abia dimineata si urma in 3-4 ore sa fie in avionul spre casa. Am luat-o in continuare pe creasta spre Vf. Ascutit. Desi pe harta apare ca o bucata lunga, am parcurs-o in circa jumatate de ora.

Pe varful Ascutit ne-am oprit si am mancat sanatos cam tot ce aveam la noi. Eu unul eram rupt, am baut red bull-ul pe care il aveam la mine. Ma dureau tare picioarele. Dar a meritate, peisajul era superb si senzatia greu de descris in cuvinte. In jur de 6:30 am plecat in coborarea spre masina.

Am pornit mai departe cu gandul de a cobora pe cel mai usor drum de aici (nemarcat), si anume brana Cioranga Mare. Aceasta incepe imediat sub Ascutit, la stanga printre jnepeni. Se tine poteca, la primele doua raspantii din gol se face dreapta (desi drumul pare ca o ia inainte); inainte e drumul spre Valcelul cu Fereastra, pe care probabil ca o sa-l facem cu alta ocazie.

Drumul coboara accentuat prin grohotis si este marcat cu momai. La un moment dat, urmand-o pe Andreea care il pierduse din vedere pe Gabi, am luat-o la drepata gresit pe o vale, dar ne-am intors dupa 50m.

Dupa inca 2 ore ajungem al refugiul Speranta (unde ajunsesem si anul trecut cu Gabi). Au mai fost cateva pasaje mai grele, cateva hornuri, dar fara greutati prea mari. Dupa iesirea pe Cioranga Mare (dupa Ascutit), se urmeaza poteca vizibila marcata cu momai, avand grija sa tinem stanga tot timpul. La trecerea pe langa o vale mai mare se urca stanga un pic in stanga, iar inainte de ascutit e o rascruce la marginea superioara a padurii, unde iarasi se ia spre stanga.

Ajunsi la refugiu Richita (sau Sperantelor), incepem sa mergem un pic mai repede, desi eram terminati. Se insera si trebuia sa prindem bucata de stanga de la Malul Galben, precum si coborarea abrupta prin padure pana acolo pe lumina. In circa 45 de minute de mers pe pamant abrupt si dupa trecerea de o mica saritoare cu un cablu, ajungem la bucata de stanca pe care o tineam minte de anul trecut. O coboram pe fund, fara probleme, exact cand intunericul devenea aproape total. Ajungem toti la grohotisul mare de jos si ne punem frontalele. Bucata de grohotis o coboram in alunecare, minunandu-ne de cantitatea enorma de pietris. A fost frumoasa partea asta de patinaj, cu toate pietricelele care ne-au intrat in bocanci si cu cele 2-3 cazaturi inerente. Ce am uitat sa spun e ca la coborare am cam suferit de sete, am mai avut cam 2-3 litri de apa sus in creasta, pentru toti 5. La capatul grohotisului ajungem la mult asteptatul izvor al lui Oriovschi. Era aproape secat, dar totusi firul de apa a fost suficient sa bem apa. Fiecare cat a vrut. Eu cam 1 litru :) Era intuneric bezna si auzim cum incepe sa bata o ploaie usoara in frunzele de sus ale padurii. Dar ploaia serioasa pe care am vazut-o in drum spre casa din masina ne-a ocolit din fericire. Dupa inca mai mult de o ora de mers prin padure si apoi pe camp pe drum drept, am ajuns la masina. Era aproape 11 si ne-am dat seama ca tura a durat cu totul cam 12 ore. A fost greu, dar foarte frumos.