Cu Irina pe platou in Bucegi 22 Sep 2007

Pozele pe picasa

Era una din primele dati cand Irina venea cu noi undeva afara din Bucuresti si prima data cand venea cu noi la munte. Mai fusesm o data pe transfagarasan, dar nu a fost prea impresionata si nu mersesem deloc pe jos. De data asta urma sa mergem efectiv pe munte, pe platou in Bucegi. Catalina a facut pregatirile necesare, cu haine groase, a verificat bocancii pe care Irina ii adusese de acasa. Avand in vedere cat de frig fusese cu numai 2 sapt inainte in concediu, pregatirile si bagajele noastra au inclus de la geci de gore la manusi, suprapantaloni si toate cele trebuincioase iernei. Vineri seara am ajuns in jur de 10 la Sinaia. Irina vedea pentru prima data casa si se pare ca i-a placut. Dupa o tura a casei si dupa ce Irina s-a minunat de cat de mare este, a concluzionat: este frumoasa si ii place :) Am petrecut seara cu un pahar de vin si doua de vorba, alaturi de un castronel cu ciorapei :) A doua zi ne-am trezit (unii mai usor, altii mai greu...) pe la 8 si in jur de 8 jumate am plecat spre cota 1400, de unde urma sa luam telecabina. Ajunsi acolo, am facut pre-echiparea de iarna si ne-am urcat in telecabina. Vreamea era senina, iar pe panta de sfarsit a pistei un grup de jandarmi faceau curat strangand resturile lasate de oameni. Foarte frumos. Am luat telecabina in sus si ne-am bucurat de privelistile de pe drum, pentru Irina era prima data cu telecabina. Odata asunsi la 2000, am facut cateva poze si am pornit spre Piatra Arsa. Irina a fost cuminte si desi nu era obisnuita cu efortul a facut fata cu brio celor 2 ore de mers pe munte. Dar fiind doar la inceput, sa mai spunem ca iarna pe care o asteptam, era... destul de departe. A fost tot timpul soare si cald, eu am mers in tricou mai tot drumul. Asta a fost bine pentru ca o data cu soarele am prins si o vreme foarte senina care ne-a permis sa ne bucuram de privelistea superba.

Am coborat dealul de la furnica (gandindu-ne cum va fi cand il vom urca inapoi:) si am luat-o pe poteca spre Piatra Arsa. Neobisnuita cu mersul pe jos :)

Irina se bucura de senzatiile pe care numai muntele ti le poate da. In curand am intrat in jnepenis si am inceput sa coboram spre cabana. Irina inca se tinea tare...

Am ajuns usor obositi la locatia celui mai extraordinar bulz din univers :) dupa jumatate de ora de asteptare poftele ne-au fost confirmate si am gustat din nou din acea mamaliguta unica cu branza de burduf, ou, bacon, totul pus la cuptor.

Dupa cam o ora jumatate de stat, am luat-o inapoi, renuntand la prelungirea turei pana la cruce/babele pana la urmatoarea data cand o sa vina Irina cu noi. Nu vroiam sa fortam nota din prima si vroiam sa se simta bine. Si asa s-a si simtit.

Cu toate ca la intoarcere, urcusul pe Furnica s-a dovedid anevoios si greu, mai ales pentru incepatori:) dar la capatul urcusului ne-am odihnit, am mancat legendarul compot de mandarine al victoriei si am ne-am plimbat agale inca o ora, admirand superbele privelsti.

Pe drum pana la Furnica am mai facut o pauza prelungita pentru o sedinta foto si pentru ca Irina sa poata sa faca si ea cateva poze. Era in continuare foarte senin si Costila, Babele si Piatra Arsa se vedeau clar ca lacrima.

Irinei i-a placut cum se vedeau dealurile din fata, acoperite cu plus, precum si cat de clar se vedea totul, de la limita alpina la dealurile din zare si la valea prahovei care serpuia jos. Am facut mute poze demne de wallpaper si ne-am bucurat de aerul curat.

Am coborat pe dupa-amiaza inapoi, am mers sa luam carne si am avut o masa de dupa-amiaza copioasa, cum de mult nu mai mancasem, cu o multime de bunatati la gratar, precum si cartofi prajiti pregatiti de irina si catalina. Am adormit fericiti :) A doua zi am facut o tura mai lunga inceputa dimineata la Peles, unde am vizitat castelul si ne-am bucurat de frumusetile lui, apoi cu masina pana in Brasov, unde ne-am plimbat si am mancat in piata sfatului, apoi inapoi spre Bucuresti unde am ajuns seara, dupa un weekend odihnitor si frumos.

Concediu Septembrie 2007 (partea 2)

Tara Hategului si Retezat







Pozele pe picasa

Am aplicat planul de back-up pentru concediu si, a doua zi dimineata, impreuna cu bagajele facute in seara de marti si in animalutul nostru, am plecat spre zona Orastie. Mama Catalinei a cautat pe Internet cit mai multe lucruri despre locurile pe care urma sa le vizitam asa ca noi nu am avut decit sa listam documentele primite si sa le cititm pe drum. Aveam sa vizitam cetatile dacice, castelul Huniazilor si sa incercam o scurta tura de o zi in Retezat. Ce a urmat in saptamana noastra de concediu a depasit in mod foarte placut asteptarile.In ziua de miercuri am facut un frumos drum cu masina pe traseul Bucuresti - Pitesti - Slatina - Craiova - Tg. Jiu - Petrosani - Orastie. Recomand tuturor celor care nu au parcurs defileul Jiului cu masina sa o faca. Este un drum foarte frumos si linistitor. Doar ca era inchis intre 10 si 15 in fiecare zi, pana in noiembrie. Nu am avut probleme, am ajuns acolo chiar dupa 3. Pe aproape tot drumul, Catalina a citit studii, povesti si date despre daci si corvini. Cind nu stia suficiente lucruri, o suna pe mama ei care cauta pe Internet tot ce aveam nevoie, astfel incat pe la Craiova ne simteam deja in toane foarte istorice :) Am ajuns pe seara la ultima localitate inainte de Sarmizegetusa, anume Costesti. Ne-am oprit la barul din sat care se gasea aproape de capatul satului, am intrebat unde putem dormi si am descoperit ca au in spate cateva camere foarte frumoase, cu caldura si primitoare. Cel putin dupa experientele Urlea/Valea Sambetei, ne-am simtit ca la un hotel de 5 stele :) A doua zi dimineata, dupa o superba omleta si dupa ce am observat obicieiurile usor alcoolice ale localnicilor care nu beneficiau decat de o unitate minima de 200gr la "biblioteca" satului, am pornit cu animalutul spre Sarmizegetusa. Drumul a fost in prima sa parte (~15 km) un drum forestier nu foarte bun, dar care poate fi parcurs cu orice masina, cu ceva grija. Greu de gasit nu este, pur si simplu se tine drumul care vine dinspre Orastie in Costesti mai departe si se urmeaza indicatoarele.

Din locul in care drumul paraseste valea raului si incepe sa urce, nu mai poate fi practicat decat cu o masina off road. Sunt multe pasaje grele, cu pietre, sleauri si rauri pe poteca. Nu am putut decat sa ne minumam de cat de puternici erau dacii :) Am uitat sa mentionez ca in ziua anterioara (miercuri) cam plouase si aveam emotii si pentru ziua respectiva. Dar am avut noroc pana la urma, desi a fost foarte innorat dimineata nu a plouat deloc si, mai mult, am reusit sa prindem o atmosfera cu ceata la Sarmizegetusa care a adaugat la superba incarcatura a zonei.

Pe drumul forestier (mai degraba poteca) am lasat la un moment dat masina, nevrand sa fortam nota si am parcurs pe jos cam o jumatate de ora pana la zidurile de est ale cetatii. Sarmizegetusa este un loc aparte.

Amandoi ne-am simtit usor stingheri, speriati de padure si de ce e in ea, dar in acelasi timp linistiti de incarcatura pozitiva a locului. Ruinele (sau mai degraba pietrele ramase) Sarmizegetusei se gasesc intr-o zona impadurita, nepazita sau imprejmuita, unde in dimineata zilei aceleia era o ceata laptoasa si unde totul respira o putere aparte, o simplitate si o frumusete pe care le simteai in suflet. Ne-am plimbat printre ruine, pe zidul de imprejmuire din padure in jurul cetatii. Am fost primiti foarte caldurosi in zona de niste jandarmi care au aparut dupa noi si
am fotografiat o salamandra galbena si o bufnita. Toata padurea respira un aer pe care nu o sa-l uitam niciodata. Ceva ce simteai undeva adanc in tine. Cu parere de rau, am coborat spre masina dupa cateva ore si am parcurs in sens invers acelasi drum forestier, iar jos langa sat, langa un pod, am lasat masina si am urmat poteca marcata cu "Blidaru - 45 de minute". Desi am tras tare, sutele de metrii diferenta de nivel au scos sufletul din noi, iar Catalina concluzionat ca atat dacii, cat si romanii, au murit de oboseala mergand spre cetate :)

"Puternica cetate de la Blidaru", cum tineam minte din istoria de clasa a 11-a, se concreizeaza in zilele noastra in cateva pietre si ziduri acoperite de iarba si pamanat. Si totusi locul acela avea si el ceva special.

Ne-am bucurat mult de el, pana cand am luat-o cu viteza la vale, manati de foame :) Am ajuns la masina, ne-am oprit in Orastie sa hranim animalutul cu un fara plumb 98 si am pornit mai departe spre locul recomandat de nasii nostrii, Cincis, un fel de Snagov al Hunedoarei. Am ajuns aproape pe inserat, ne-am cazat la hotel (ok, civilizat, ceva cam scump, dar masa de seara a fost excelenta).

A doua zi aveam sa vedem Castelul Huniarzilior si rezervatia de zimbrii de la Hateg.Dimineata ne-am trezit, am mancat un mic dejun copios la restaurantul hotelului, am admirat putin lacul de mai jos si am pornit spre Hunedoara sa vedem cea mai bine pastrata cetate din Romania, Castelul Huniarzilor.

Este unul din locurile din Romania pe care o sa le recomand de acum tuturor, este superb.

Castelul este renovat si ingrijit, de la camera domnitelor, la sala dietei unde aveau loc intalniri oficiale, dar zonele renovate alterneaza cu cele vechi, iar intreaga experienta este chiar unica.

Catalina era extrem de fericitia si a topait in jurul meu tot turul.

O mica sedinta foto cu noul obiectiv primit de la finul nostru :) a iesit superb.

Imediat dupa ce am terminat de vizitat castelul, ne-am urcat in masina si am pornit-o spre Hateg. Aici am reusit sa gasim dupa ceva cautari rezervatia de zimbrii; este in continurea drumului care vine dinspre Hunedoara, nu o luati la dreapta spre oras, ci mergeti inainte. Dupa un ac de par la stanga, la circa 5 minute de interesectie, pe dreapta, in padure se vede un scris destul de mare dar putin lizibil.

Se merge prin padure pe un drum fost asfalat cativa km, apoi ajungem la poarta rezervatiei. Aici platim si mergem pe jos cca 500m pana la tarcul in care se mai gasesc 3 zimbrii. Impunatori cum sunt, nu am putut sa nu remarcam ca erau un pic cam jigariti. Oricum erau impresionanti si pentru mine cel putin era prima data cand vedeam unul. Multumim inca o data Dragos pentru obiectiv, e meritul lui ca aceste poze au iesit asa frumoase, chiar daca adevarata valoare a lui urma sa o vedem mai tarziu, in retezat :)

Dupa ce am vizitat zimbrii, ne-am intors in Hateg cu gandul sa mancam ceva, in seara respectiva urma sa mergem spre retezat - Gura Zlatna si nu stiam exact ce o sa gasim, in plus eram morti de foame. Dupa o plimbare prin piata centrala a Hategului in cautarea unui restaurant, ne-am intors la pizzeria de unde plecasem initial si am mancat cate o pizza nu extraordinara, dar foarte ieftina :) Apoi ne-am urcat cu burtile pline in masina si am plecat spre ultima tura montana din concediu, una care avea sa se dovedeasca superba. Pe drum ne-am oprit sa vedem o biserica cae nu poate lasa pe nimeni indiferent. Foarte foarte veche, construita pe un amplasament al unui fost templu pagan ce dateaza de circa 2000 de ani, apoi crestinat. Va recomand tuturor sa vizitati biserica din Densus, merita din plin.

Am mers apoi cu masina pana la cabana Gura Zlatna, pana unde drumul este foarte bun, asfaltat. Acolo am gasit o cabanuta curata, cu camerele incalzite pana la refuz de cabaniera in sobele de teracota, unde te simti departe de lume, intr-o atmosfera ce numai intr-o cabana de munte se poate gasi. Cabanierul este o enciclopedie ambulanta despre animalele de acolo, ocolul silvic, iernile retezatului, comportamentul ursilor, cerbilor; de la el am auzit in a doua seara multe povesti cu vulpi care zgariau la usa dupa mancare, ursi cuminti, lupi alergand pe sosea iarna, cerbi care stateau cuminti in curte asteptand mancare si multe altele. Sambata dimineata ne-am trezit devreme (in jur de 6, era inca intuneric) si am plecat repejor cu masina pe dumul forestier spre Poiana Pelegii. Drumul continua drumul asflatat ce trece peste baraj si merge inca circa 20km; este practicabil usor cu o masina mai inalta si cu grija cred ca orice masina poate ajunge sus. Am ajuns in poiana in jur de 8 si am observat cu nedumerire ca termometrul de bord indica ca afara sunt 2 grade. Chiar asa era, frigul ne-a patruns imediat in oase si eu am facut un ness la primus in timp ce Catalina s-a retras sa se incalzeasca in masina. Ne-am echipat si am pornit. Drumul pana la Bucura a fost mult mai simplu decat tineam minte de cu 6 ani in urma. Trebuie sa spun ca Retezatul are pentru noi o dubla valoare sentimentala: este primul loc in care am fost impreuna la munte, primul concediu impreuna, precum si primul loc in care eu am vazut un fund de marmota :) toate in urma cu 6 ani.Ei bine, urcand spre Bucura prin padure, frigul a parut ca se mai lasa, doar putin, datorita faptului ca eram incalziti de la efort. In curand am iesit in jnepenis si imaginea superba a retezatului ne-a patruns din noul.

Multe rauri, deschidere superba, creste inzapezite, o imagine de vis. Sentimentul alpin de libertate ne cuprindea cu totul. In doar 15-20 de minute aveam sa ne echipam cu tot ce aveam in dotare, gore, cagule, manusi etc. Erau sub 0 grade, vantul aproape te dadea jos, iar zapada era omniprezenta, ajungand pe alocuri la 15-20 cm.

Mai repede decat ne-am asteptat am ajuns la Bucura, unde ne-am facut cateva poze superbe cu creasta retezatului in spate. Planul nostru (pe care l-am si urmat) era sa urcam prin vest pana la Taul Portii, in Poarta Bucurei, sa ajungem pe creasta pana pe Vf. Bucura si poate si pana pe Retezat.

Zis si facut, dupa Bucura si dupa ce am observat Bucurelul acoperit de o pojghita de gheata, am luat-o la stanga, pe dunga galbena, in sus. Dupa putin urcus le-am auzit fluierand. Erau marmote chiar in caldarea din fata. Am pus obiectivul mare si am asteptat pana ce am inghetat :) Trebuie sa recunosc ca eu vazusem una cu coada ochiului si eram foarte fericit. Am continuat sa urcam pana la Taul Portii.

De jur imprejur, peste tot, zapada era tapetata cu urme de picioruse de marmote. Am trecut de lac si am luat-o pipetis in sus, abantandu-ne de la poteca care nu se mai distingea spre zapda. Preocupati de aderenta, pietre si pe unde sa o luam, la un moemnt dat o aud pe Catalina: "Uite o vulpe". Ma gandesc, da sigur, o vulpe. "Unde?". "Se uita la mine". Ridic ochii si raman uimit: la 5 metrii de noi, o vulpe pandind marmotele de mai jos se uita mirata la noi.

Las usor rucscaul jos, scot aparatul si fac cateva din pozele legendare ale acestui concediu. Imediat dupa auzim in caldare binecunoscutele fluieraturi. Ne oprim, ne asezam si... le vedem. Pe petele de zapada alergau MARMOTE.

Da da da. Ne dam seama ca fara zapada ar fi fost foarte greu de vazut, dar noi suntem norocosi. Tragem cateva poze si cu ele. Multumim inca o data Dragos, fara obiectiv am fi pozat niste puncte negre mici de tot. Foarte fericiti plecam mai departe. Intre timp se lasase o ceata deasa, iar vantul nu contenea. Am continuat putin pe poteca marcata, dar apoi, constienti de pericolul de a merge pe o brana cu zapada pe ea (zapada era de ~20 cm si formase un povarsnis inghetat in care trebuia sa sapam pe alocuri cu bocancii), am urcat in creasta ce era la 15-20m deasupra. Am mers pe creasta pana pe varf unde am mai intalnit un cuplu.

Am renuntat sa mai mergem pana pe Vf. Retezat, vreamea era prea extrema. Acuma avem un motiv in plus sa revenim in Retezat. Pe drumul de intoarcere am mai vazut si o capra neagra, dar dupa marmote nu mai era atat de interesanta :)

Din nefericire, in aceiasi zi a avut loc un eveniment tragic, o turista ceha pe care o vazusem cand am trecut pe la Bucura a cazut in incercarea de a ajunge pe Peleaga. Am anuntat salvamontul si am incercat sa aflam dupa din presa ce s-a intamlpat, dar in afara de faptul ca era in stare foarte grava, altceva nu am mai aflat.

Am coborat la masina pe acelasi drum si ne-am intors la Gura Zlatna, unde am mancat de doua ori (prima data cu 2 feluri, a doua oara doar un fel), unde am baut nenumarate beri si am ascultat povestile cabanierului. Una peste alta, o tura superba.A doua zi dimineata am mancat si am plecat spre Bucuresti, facand un ocol mare sa vedem Dunarea la Drobeta, cazanele sale, precum si statuia sculptata de curand in stanca, reprezentandu-l pe Decebal.

A fost un final frumos pentru un concediu superb.

Concediu Septembrie 2007 (partea 1)

Fagaras

Pozele pe Picasa

Aceasta este cronica concediului din Septembrie 2007 pe care ne propusesem sa-l petrecem facand creasta Fagarasului. E o poveste frumoasa pentru noi, de care ne vom aminti mult timp ca de o saptamana foarte deosebita. Printre zone salbatice, efort intens, frig, istorie, animalute, bucurii si dezamagiri, am reusit sa captam in memoria noastra clipe care vor ramane intotdeauna acolo. A, si sa nu uitam, am vazut si marmote :) Dar sa incepem cu inceputul, asa cum v-am obisnuit, cronologic.Aceasta saptamana este rezultatul planului nostru de mult timp de a incerca sa traversam creasta Fagarasului. Un munte pe care acum il privesc cu mult mai mult respect si care mi-a aratat ca dimensiunea conteaza:) Vineri seara am plecat impreuna cu nasii nostrii spre Sinaia; ei ne promisesera ca ne vor duce pana cat de departe se poate spre cabana Urlea. Un pic de background: ne asteptam ca vremea sa fie proasta (sa ploua) sambata si eventual duminica, apoi posibil miercuri. Am spus ca putem trece peste asta, urcam pe ploaie si miercuri facem pauza. Cabana Urlea stiam ca este parasita, dar citisem ca se poate inca dormi la etaj, intr-una din camere, care mai are inca ferestre. Revenind, vineri seara am ajuns dupa un drum lung de aproape 4 ore (trafic, ce sa-i faci) la Sinaia, unde ne-am petrecut seara la un pahar de vin si unul de vorba cu nasii. Sambata dimineata devreme ne-am trezit, am observat norii grei care acopereau totul afara :) si am plecat cu totii in Oaca spre Breaza de Fagaras. In jur de 11 am fost acolo, dupa ce am trecut pe langa casa din Recea cu care nasii nostrii au ceva planuri de a o face pensiune ;) Am mers pe drumul forestier ce trece prin centrul Breazei pana unde a putut Oaca. Ne-am dat jos si, avand in vedere ca statea sa ploua serios, ne-am echipat de ploaie, am lasat obiectivul nou (si greu :)) la Cristi, ne-am pupat nasii si am plecat. Am parcurs putin (cred ca 20-30 de minute) pana cand a inceput sa ploua. Si a tot plouat vre-o 2 zile :) Oricum tot drumul de urcare spre Urlea l-am facut pe ploaie; a fost mai greu decat ne aspteptam, am mers prin padure (placut, dar ud) cam 2 ore jumatate, dupa care a urmat un urcus crunt de cam o ora, ca sa citez dintr-un jurnal al altcuiva "de scos sufletul din om". Pe drum, noroi, ploaie torentiala, frig; am ajuns sus uzi pana la piele.

Cabana nu era deloc primitoare, era de fapt in paragina totala. Am vazut cativa oameni, unii facusera focul in anexa dar nu am vrut sa-i deranjam. Am intrat in cabana mare, unde la parter nu prea mai erau geamuri, batea vantul putin in camera mare unde mai zaceau pe jos cateva saltele. Am urcat sus unde am gasit in capul scarilor la etaj un cort :) si doi israelieni care urmau sa stea si ei peste noapte. Partea proasta este ca acoperisul cabanei era distrus si in interior a inceput de-a lungul noptii sa ploua din ce in ce mai tare. Sus erau 3 paturi cu saltele pe ele, dar a trebuit sa dormim destul de contorsionati ca sa nu ploua pe noi. In plus, cel putin eu am facut un frig teribil peste noapte. Afara cred ca erau in jur de zero grade si era extrem de umed. Am scos hainele pe care le-am intins la parter la uscat, dar mai rau am facut. A doua zi dimineata erau si mai ude, datorita umiditatii. A doua zi ne-am trezit pe la 8, am iesit rupti de frig si de noaptea agitata afara si am vazut ca ploua in continuare. Descurajati, ne-am hotarat sa coboram inapoi in Breaza, forte dezamagiti si cu coada intre picioare. Eram trisit. Eram pe punctul de a iesi din poiana care este in fata cabanei, cand a aparut unul dintre cei care dormisera in anexa (vazusem fum iesind cu o noapte inainte). Am aflat ulterior ca erau 2 barbati plus fiul unuia dintre ei, care erau de jos din sat si urcasera pe munte pentru weekend. Au fost extremi de primitori, buni si pana la urma ne-au salvat o bucatica de concediu in Fagaras. Prima intrebare a fost daca nu dorim sa intram la caldura, facusera focul, si sa ne uscam. Am fost foarte fericiti.

Ne-am petrecut toata ziua la Urlea, in anexa, in prima camera, unde erau priciuri, ferestre acoperite cu pungi, perne si cu un cuier si, cel mai important, un godin in care am facut focul pana a doua zi. Multumim din inima celor trei care ne-au taiat aproape doi copaci (da, aveau cu ei un topor:)). Spre dupa amiaza unul dintre ei a gatit o excelenta papara (un fel de omleta cu slanina, branza si salam facuta pe foc afara).

Spre dupa amiaza ei au coborat si ne-au lasat ca doi porumbei singuri la caldurica. In putin timp am observat afara doi nemti si, impresionati de ospitalitatea de care au dat dovada altii cu noi, i-am invitat inauntru (am uitat sa mentionez ca afara a plouat toata ziua, iar ei erau foarte uzi). Au dormit in anexa in noaptea urmatoare, impreuna cu noi si cu focul atat de dorit. Am inteles in sfarsit sensul expresiei "a sta la gura sobei" :)A doua zi dimineata ne-am trezit (dupa o noapte in care nu ne-am simtit foarte bine) pe la 7:30, am impachetat tot, am vazut ca afara era frumos si am plecat spre creasta. Eram foarte bucurosi. Am luat apa de la paraul aflat la cca 5 minute de cabana, am facut o ultima poza si am pornit. Prima parte a fost un urcus sustinut prin padure, care ne-a cam luat suflul.

Am ajuns dupa cam o ora in jnepenis, de unde am continuat sa urcam tare. Vremea era OK, destul de rece (sub 10 grade), dar vantul nu era foarte puternic. Lucrurile au inceput sa se schimbe pe masura ce urcam, vantul a inceput sa bata din ce in ce mai tare, iar cand am ajuns sus langa Hartopul Ursului am fost nevoiti sa trecem la cagula, geaca de gore, geaca de fliece si manusi. Ne-am oprit pentru un Corny, ne-am odihnit putin si am luat-o mai departe. Cu putin timp inainte ne ajunsese din urma un catel pe care il observasem cu o zi inainte la Urlea. Urma sa ne tina companie pana la sfarsitul aventurii din Fagaras. Ce e de mentionat e ca eu aveam un rucsac de cca. 25Kg. Asta ca o scuza a faptului ca tura din ziua respectiva pur si simplu m-a daramat. Jos la Urlea exista un indicator cu Cabana Valea Sambetei 6 ore. Eh, ne-a luat un pic mai mult:) Dar sa revin la drum. Dupa ce am iesit langa varful care se vedea de jos de la Urlea, am luat-o spre stanga pe un mini platou usor inclinat si am dat de prima zapada. Ne-am bucurat impreuna, fara sa stim cat de multa zapada o sa vedem in vacanta asta :) Dupa inca 15 minute de mers am vazut pentru prima data creasta.

Era un peisaj aproape de iarna. Zapada presarata peste tot. Si temperatura din ce in ce mai scazuta. Privelistea si senzatia de libertate erau insa asa cum numai in Fagaras se poate.

O luam la picior mai departe, incet, usor obositi, ocolim o mica iesire stancoasa si o luam in sus spre pasul de unde accesam in creasta ce urca spre varful Urlea.

Odata ajunsi in pas, n-ea lovit vremea de iarna. A fost literlamente o tura aproape de iarna. Stransi in gore si fliece, intr-un vant puternic, zapada pana la glezne, frig, frig de tot (sub 0). In acelasi timp un nor gros a acoperit totul limitandu-ne vizibilitatea la cca 10 metri. Am continuat un drum obositor si lung pana pe Vf Urlea, unde am parcurs o mica bucata pe stanci, prin zapada. Pe drum, cu ocazia celor cateva minute cand s-au ridicat norii de pe noi, am facut niste poze superbe cu lacul Urlea.

Ne-am oprit doar de oboseala, pentru a mai manca cate un Corny (acum mi se pare ca au gust de Fagaras :)). Catelul ne-a urmat tot drumul, tacut, in spatele nostru; se oprea cand ne opream si noi, adormea brusc si se ridca si pleca odata cu noi. Ne pare rau ca nu l-am putut lua acasa. Ei bine, dupa circa 5 ore de la plecare am ajuns pe Vf. Urlea de unde trebuia sa vedem conform descrierii "o superba perspectiva asupra Fagarasului estic".

Asa o fi fost, noi am vazut doar stalpul cu semnul varfului, ne-am pozat cu el si am plecat mai departe. A urmat o binecuvantata coborare prin zapada, cu pasi mari atenuati de omat, atat de odihnitor... Ajunsi jos, ne-am intalnit cu multa bucurie cu traseul Creasta Principala, banda rosie.

Ne dorisem mult sa ajungem aici si iata ca am ajuns. Am pornit agale spre fereastra sambetei, prin aceiasi zapada si nor. Ne-am oprit doar sa mancam putina branza baby bell alaturi de o bucatica de slana pe care ne-o lasesera cu o zi inainte cei din Fagaras.

Dupa inca 1 ora de mers, a iesit soarele, norii s-au ridicat si, desi eu eram literalmente rupt, am reusit sa facem cateva fotografii memorabile, care ne vor starni un zambet oricand le vom vedea.

Am ajuns in fereastra si, dupa o dezbatere scurta in care ne-am dat seama ca nu puteam sta peste noapte la refugiu Vistea, am coborat spre cabana, nu inainte de admira superba priveliste spre Daia, unde se putea vedea intreg versantul, verde la baza si alb pe varf. Imaginile din acea zi ne vor ramane pentru totdeauna in suflet.

In cazul meu, am coborat e o metafora, eu m-am mult m-am impleticit. Am ajuns dupa o tura care a durat 10 ore in loc de 6. Dar a fost superba si, din pacate, singura bugata de creasta pe care am facut-o. A fost grea, iarna, frig, rucsac greu, urcus mult, dar superba. Respectul meu pentru acest munte a crescut mult si astept cu nerabdare sa dam piept data viitoare. Pana atunci, mult antrenament :) Ei bine, ajunsi la cabana Valea Sambetei, am observat ca aici nu era nimeni, dar din fericire usile la camere erau deschise.

Ceva mai tarziu au aparut si cei care aveau gija de cabana, precum si inca cativa turisti impreuna cu care am dormit la priciuri. Au aparut si evreii cu care ne intalnisem la Urlea si care petrecusera o noapte sus, la cort, in Fereastra Mare. Se pare ca le ajunsese si coborasera dis de dimineata. In seara respectiva am mancat cea mai buna ciorbita de fasole (chiar daca nu era stralucita, a fost incredibil de buna :)). Tot in aceiasi seara am aflat de la Dorina (una din cei care avea grija de cabana) ca se anunta pentru zilele urmatoare (3 zile) cod galben exact pentru zona noastra. Desi initial prognoza meteo anunta ploaie doar miercuri, aceasta avertizare, impreuna cu faptul ca pe indicatorul de langa cabana scria "Cabana Podragu - 10 ore", in conditiile in care noi facusem un traseu de 6 ore in 10, precum si oboseala acumulata, ne-au facut sa coboram a doua zi si sa incheiem cu multe regrete tura noastra in Fagaras. Ce a fost a fost frumos, dar era mult mai putin decat ne propusesem. Aveam sa aflam la 2 saptamani dupa ca am luat decizia corecta, Dorina ne-a spus ca sus ninsese mult, se formase multa ghiata, iar cei care incercasera sa urce au renuntat. A doua zi (marti) am coborat, impreuna cu Dorina si cu cei doi israelieni. Auzisem ca pe valea sambetei fusese o viitura majora, dar sincer ce am vazut in acea zi a depasit foarte mult ce ne asteptam. Valea era cu totul si cu totul schimbata. Drumul fusese pur si simplu distrus, doua poduri mari de beton fusesera luate de apa ca niste cutii de chibrituri si partea cea mai uimitoare era ca, in decurs de numai cateva ore, cu 2 saptamani inainte, relieful se schimbase. Am vazut 2 cascade enorme noi formate (de 30-40m inaltime, pe stanca in locuri unde inainte era un versant impadurit); am mai vazut un curs nou de apa, pe un pat de pietris lat de 20-30m, unde inainte era doar un paraias, precum si un morman enorm de namol adus de ape si o zona de stanca spalata.

La acestea se adauga urmele violente ale viiturii, arbori rupti imprastiati ca betele de maroco, drumul forestier disparut pur si simplu in unele zone, precum si cateva masini ramase blocate dincolo de zone mari unde drumul se transformase intr-o mare albie de rau.

Daca vreti sa vedeti cum arata un dezasatru natural si sa ramaneti muti in fata fortei naturii, mergeti acum pe valea sambetei (cei care stiati cum arata inainte).

Uimitor. Ajunsi jos, Dorina si fratele ei ne-au facut placerea si bucuria sa ne duca cu masina pana in gara din Fagaras, de unde am luat trenul spre Brasov si apoi Bucuresti. Seara tatal meu ne-a luat de la gara. Eram tristi de esecul cu creasta Fagarasului, dar bucurosi pentru ce vazusem.

Partea a 2-a