Piatra Craiului 18 August 2007

In weekend-ul trecut am fost impreuna cu Gabi intr-o tura un pic mai extrema in Crai. Catalina era plecata la GSM in State, iar noi nu stiam foarte clar unde o sa mergem, nici macar vineri seara. O idee a fost Bucegi, pe valea Gaura sau pe la hornurile Malaiesti, dar pana la urma am revenit la planul initial, cu Piatra Craiului. Aici am facut o tura pe drum nemarcat de la un capat la altul (in afara bucatii de jumatate de ora de pe creasta), la care cel putin partea de urcare putea fi considerata in anumite parti ca un traseu usor de catarare.Participanti: Eu, Gabi, Raluca si o prietena a lui Gabi (Andreea) impreuna cu prietenul ei. Sa incepem cu inceputul: sambata dimineata ne facem rucsacii dupa ce ne trezisem la 7. Din pacate nu am plecat decat pe la 9 (unii din noi si-au facut dus:D). Am ajuns la Plaiul Foii in jur de 10:30 (am fost cu Golful lui Gabi). Aici ne-am intins putin la iesirea din masina si am observat soarele prin norul singuratic care acoperea tot masivul. In jur senin...
Ca sa detaliem putin traseul pe care am mers: am plecat in Plaiul Foii, am inceput urcusul pe Valea Podurilor (exact pe unde coborasem la ultima tura cu Gabi pe braul de mijloc). Dumul pleaca exact viz-a-viz de Plaiul Foii, unde trebuie sarit un mic gard si incepe apoi un urcus sustinut prin padure. Am tinut Valea Podurilor pana in Poiana Cotofenelor; de aici ne-am desprins de poteca mare, am luat-o spre braul de mijloc, am mers putin pe acesta si apoi am luat-o la dreapta pe stanci direct, pe padina care continua Valea Podurilor. Pe aici am urcat pana in creasta. Pe creasta am mers pana pe Varful Ascutit, apoin am coborat pe Cioranga Mare, care se termina jos in Padina lui Calinet, adica drumul pe care urcasem cu Gabi la ultima tura.

Cu totul, a fost o tura lunga (cu totul aproximativ 12 ore), cu variatie mare de altitudine (~1400m) si cu efort sustinut. Iata logul de altitudine/timp de pe ceas: Prima parte de urcare a fost foarte obositoare si destul de abrupta, am urcat 500m intr-o ora jumate. Prin padure. Drumul tine Valea Podurilor pana in Poiana Cotofenei, unde drumul in sus corect o ia abrupt catre stanga (cam la 140 de grade). Aici e nevoie de atentie, drumul nu este evident. Dupa Poiana Cotofenelor vedem dezastrul lasat in padure de schimbarea climei si de defrisarea de mai jos. Copaci enormi pravaliti peste tot, scosi din radacini. Pur si simplu macel forestier. A trebuit sa ocolim si sa escaladam mai multi arbori pravaliti peste poteca.

Un pic mai sus, printre copaci cazuti, radacini intoarse si bucati macinate de arbori, ajungem in punctul de belvedere care ne-a oferit primele imagini de inaltime alpina care ne fac sa ne simtim liberi... Eu eram foarte obosit de urcus, m-au cam alergat Gabi si Raluca.

La capatul urcusului, imediat inainte de intrarea inspre braul de mijloc, Gabi ne povesteste ca pe vreamuri a fost pe aici cu un grup de horticultori care i-au aratat cel mai bun loc unde pot fi gasite flori de colt. Este imediat dupa belvedere, inspre braul demijloc, la dreapta, dupa o coborare de 20-30 m pe poteca. Aici am vazut, pentru prima data in viata mea in liberatea, flori de colt. E drept ca erau cam trecute, dar m-am bucurat foarte mult si le-am facut cateva poze. Florile de colt sunt si raman simboluri ale salbaticiei si muntelui.

Dupa inca putin mers in stanga pe brau, iesim la marginea golului alpin si vedem in partea dreapta un perete enorm de stanca, tipic pentru Piatra Craiului, care ne arata ca am intrat in zona cu stanci.

Dupa putin mers, la prima vale care se iteste usor pe stanci in dreapta (unde era un mare petec de zapada cand am fost anul trecut), Gabi o ia la prima vedere aiurea in sus in dreapta, pe langa un brad mare. Imediat langa peretele de stanca, dupa un morman de pamant, gasim o saritoare de 5-6 metrii care trebuie catarata cu grija. Gabi merge primul si trece pe sub un brad cazut si sprijinit de stanca. Nu se putea trece cu rucsacul, asa ca ma urc si eu si, unul cate unul, iau toti rucsaci legati de Raluca cu cordelina sus. Ii pasez lui Gabi si trec si eu pe sub brad. Imediat dupa vin si ceilalti trei membrii ai echipei si mai catarm putin pe stanci mai usoare pana ce iesim in valea stancoasa de unde vedem undeva foarte foarte departe peretele crestei. Eram inca foarte la inceput si partea grea abia incepea. Chiar de la inceput nu stim cum sa o luam exact si mergem pe o mica vale cu grohotis in stanga pentru 10-20m, ca apoi sa urcam spre dreapta in valea principala si sa continuam sa trecem peste stanci si pietroaie, printre mici saritori de 2-4 metrii.

Dupa ce urcam o zona mai adanca, urcam un horn mic la stanga si ne oprim pentru putina odihna pe brana ce atarna deasupra unui hau de 50-60m. Imi admir bocancii noi care sunt foarte potriviti pentru tipul asta de teren si vreme: rezistenti pe stanci, cu control la catarat si totusi usori si racorosi.

Imediat ce plecam pe bucatica de brana in care trebuia sa te tii din cand in cand de stanca din stanga, imi dau seama cat de mult conteaza psihicul; imediat ce te uiti la haul din dreapta, iti vine sa te prinzi de perete. Cristi nu ar fi putut in mod sigur sa treaca pe aici nici intr-o mie de ani :)

Gabi ne-a tot amagit de-a lungul drumului, spunandu-ne ca de aici e simplu. Dar, imediat ce intram inspre stanga inapoi pe valea mare stancoasa, Gabi ne anunta ca a "aici e o mama zmeilor". Asa era. In fata ne astepta o saritoare de cam 12 metri (pana la etajul 3), aproape verticala, pe o fata de stanca destul de neteda (asa parea de jos). Gabi se urca primul, eu las rucsacuul si urc nu fara emotii. Imi aduc aminte de partidele de cocotz cu Lulu; bucata asta chiar a fost extrema si ne-au salvat doar prizele foarte bune de maini pe care le gaseai daca le cautai cu grija. Ajung sus si ridic din nou rucsacii (Gabi avea o coasta cu probleme si nu prea putea). Ceilalti ne urmeaza, Raluca comentand ca e cam greu si ca ea nu poate. S-a descurcat fara nici o problema (sau cel putin asa parea).

Cam pe aici picioarele mele au inceput sa se revolte. Nu am mai patit niciodata, dar am facut crampe musculare care mai mult sau mai putin m-au insotit tot restul de cam 8 ore ale turei. Dureros si neplacut. Dar a meritat.

De aici nu au mai fost saritori grele, doar bucati cu un pic de catarat si trecerei pe langa grohotis. Un pic mai sus, dupa inca o ora de mers, observ cateva exemplare superbe de garofita pietrei craiului. Din apropiere iau cateva conuri micute de jnepeni pentru Catalina care din pacate nu a putut veni cu noi. Am nimerit-o, i-au placut tare mult :)

Urmeaza o portiun de 1 ora jumate-2 in care urcam anevoios, prin grohotis (am deprins o modalitate noua de mers pe grohotis) si uneori pe stanci.

La capatul acestei bucati, iesim sus, in apropiere de creasta. Aici a iesit prima data soarele cu adevarat. Am fost extrem de recunoscatori norisorului care ne-a aparat de caldura toata ziua. Fara el murea de sete. Si asa am suferit cam tare, desi eu unul am baut in toata tura cam 3 litrii de apa, asta doar pana la iesirea in padure de la coborare.

Iesim apoi pe o poteca care 40 de metri mai sus ne-a scos imediat sub creasta. De aici ma opresc sa admir superba priveliste cu peretele crestei in stanga si cu valea pe care am urcat-o in dreapta jos...

O data ajunsi in creasta, ne oprim pentru 10 minute si admiream superbul peisaj pe care numai intr-un varf de munte il poti vedea si mai ales simti. Incredibile senzatii ne treceau, mai ales fiind rupti de oboseala. Aici am sunat-o pe Catalinutza sa o pup. La ea era abia dimineata si urma in 3-4 ore sa fie in avionul spre casa. Am luat-o in continuare pe creasta spre Vf. Ascutit. Desi pe harta apare ca o bucata lunga, am parcurs-o in circa jumatate de ora.

Pe varful Ascutit ne-am oprit si am mancat sanatos cam tot ce aveam la noi. Eu unul eram rupt, am baut red bull-ul pe care il aveam la mine. Ma dureau tare picioarele. Dar a meritate, peisajul era superb si senzatia greu de descris in cuvinte. In jur de 6:30 am plecat in coborarea spre masina.

Am pornit mai departe cu gandul de a cobora pe cel mai usor drum de aici (nemarcat), si anume brana Cioranga Mare. Aceasta incepe imediat sub Ascutit, la stanga printre jnepeni. Se tine poteca, la primele doua raspantii din gol se face dreapta (desi drumul pare ca o ia inainte); inainte e drumul spre Valcelul cu Fereastra, pe care probabil ca o sa-l facem cu alta ocazie.

Drumul coboara accentuat prin grohotis si este marcat cu momai. La un moment dat, urmand-o pe Andreea care il pierduse din vedere pe Gabi, am luat-o la drepata gresit pe o vale, dar ne-am intors dupa 50m.

Dupa inca 2 ore ajungem al refugiul Speranta (unde ajunsesem si anul trecut cu Gabi). Au mai fost cateva pasaje mai grele, cateva hornuri, dar fara greutati prea mari. Dupa iesirea pe Cioranga Mare (dupa Ascutit), se urmeaza poteca vizibila marcata cu momai, avand grija sa tinem stanga tot timpul. La trecerea pe langa o vale mai mare se urca stanga un pic in stanga, iar inainte de ascutit e o rascruce la marginea superioara a padurii, unde iarasi se ia spre stanga.

Ajunsi la refugiu Richita (sau Sperantelor), incepem sa mergem un pic mai repede, desi eram terminati. Se insera si trebuia sa prindem bucata de stanga de la Malul Galben, precum si coborarea abrupta prin padure pana acolo pe lumina. In circa 45 de minute de mers pe pamant abrupt si dupa trecerea de o mica saritoare cu un cablu, ajungem la bucata de stanca pe care o tineam minte de anul trecut. O coboram pe fund, fara probleme, exact cand intunericul devenea aproape total. Ajungem toti la grohotisul mare de jos si ne punem frontalele. Bucata de grohotis o coboram in alunecare, minunandu-ne de cantitatea enorma de pietris. A fost frumoasa partea asta de patinaj, cu toate pietricelele care ne-au intrat in bocanci si cu cele 2-3 cazaturi inerente. Ce am uitat sa spun e ca la coborare am cam suferit de sete, am mai avut cam 2-3 litri de apa sus in creasta, pentru toti 5. La capatul grohotisului ajungem la mult asteptatul izvor al lui Oriovschi. Era aproape secat, dar totusi firul de apa a fost suficient sa bem apa. Fiecare cat a vrut. Eu cam 1 litru :) Era intuneric bezna si auzim cum incepe sa bata o ploaie usoara in frunzele de sus ale padurii. Dar ploaia serioasa pe care am vazut-o in drum spre casa din masina ne-a ocolit din fericire. Dupa inca mai mult de o ora de mers prin padure si apoi pe camp pe drum drept, am ajuns la masina. Era aproape 11 si ne-am dat seama ca tura a durat cu totul cam 12 ore. A fost greu, dar foarte frumos.

Apuseni 3-5 August 2007

Pozele pe picasa

De data asta avem o poveste ceva mai lunga, avand in vedere cei 1000 de km pe care i-am parcurs, precum si frumusetea deosebita a muntilor Apuseni. Da, in sfarsitul de saptamana care a trecut, am fost in Apuseni. Totul a pornit de la nasii nostrii care isi incepeau concediul de 2 saptamani exact acum si am vrut sa petrecem 2 zile cu ei. Zis si facut, vineri dupa pranz am plecat spre Arieseni. Planul nostru era sa ajungem la Glavoi sambata dimineata ca sa putem face Cetatile Ponorului prin subteran, trecand prin toate cele 3 doline, avand in vedere anul secetos care a trecut. Anul trecut am fost in Cetati si nu am reusit sa trecem, am ajuns pe dedesupt doar pana la cascada formata de suvoi intre dolinele 2 si 3. Avand in vedere ca uitasem cortul la Sinaia, am decis sa o luam pe DN1. Am ajuns dupa amiaza la Sinaia, am facut o baie, ne-am intalnit cu parintii lui Radu, am luat cortul si plapuma si am plecat cam dupa o ora mai departe. Ce mai e de spus e ca ne hotarasem sa incercam sa dormim in masina, drept pentru care am luat Outlanderul mamei lui Radu in tura. O super masinuta dupa cum s-a demonstrat mai tarziu, mare, foarte mare. Cred ca ii vom spune monstrisorul pana la urma. Catalina propusese initial casalotul :)Revenind la drum, am hotarat sa o luam prin Rasnov si sa ocolim Brasovul. Am vorbit atunci cu Cristi care ne-a spus ca va fi foarte aglomerat si lung, drumul fiind in reparatii. Dupa ce am mai trecut printr-un "sat european" plin de vaci, am intrat inapoi pe DN1. Nu ne grabeam si oricum aveam masina in care puteam dormi, dar nu ne asteptam la atatea semafoare si lucrari. Am facut cam 3 ore intre Brasov si Sibiu. A fost chiar fooarte lung. In Sibiu, din nou aglomeratie si inca circa o ora. Am oprit la un OMV, am dat de mancare la monstrulet si la marmote si am plecat mai departe. Dupa inca cateva ore, in jur de 11, am ajuns in Alba Iulia. Desi ne propusesem sa ajungem mult mai departe, ne oprim aici si innoptam la primul hotel pe care l-am vazut in drum, Hotel Cetate. Un hotel mare, gol, superb renovat, curat, camera a fost 180RON incluzand micul dejun de a doua zi. A meritat, patul si somnul au fost super. A doua zi dimieata am mancat din bufetul mic dejun pregatit intr-un restaurant gigant doar pentru noi si inca 4 spanioli. Am plecat cu voiosie in jur de 8 spre La Grajduri, hotarati sa incercam cetatile. Drumul pleaca din Alba Iulia spre Abrud-Campeni, apoi spre Stei. Pe masura ce ne apropiam de Arieseni observam vreamea din ce in ce mai proasta si eram din ce in ce mai sceptici. Ajunsi in Arieseni, incepe ploaia si noi mergem mai departe. Trecem de Stei, intram in drum european inapoi, trecem prin Rieni (Catalina cerea Frutti Fresh proaspat :)) si apoi o luam la dreapta spre Pietroasa. Aici indicatorul din drumul european arata "Pestera Ursilor". O luam la stanga si dupa cativa km, lasam drumul spre pestera in dreapta si o luam spre Pietroasa. De aici drumul continua in sus spre Padis. Ploua deja torential si am putut doar sa ne bucuram de performantele monstruletului pe un drum greu, dar pe care treceau si masini mici destul de des si de multe. Ajungem sus, o luam la dreapta spre Glavoi si ploaia se inteteste, intram intr-un nor si sperantele noastre se cam naruie. Trecem de Grajduri, peste bariera desfiintata, trecem de indicatorul spre balcoane si ajungem sa semnul "Cetatile Ponorului 45 minute". Oftam adanc din cause ploii de afara si ne hotaram sa mai asteptam putin sa treaca. Tragem masina 50 de metri mai la vale, spre pestera Caput, in prima curba, intindem banchetele si tragem un foarte bun pui de somn de cam 2 ore in timp ce ploaia cadea pe masina. Ne trezim cand un padurar ne spunea ca nu putem sta acolo si, resemnati, plecam inapoi. Facem drumul in sens invers cu parere de rau si gandindu-ne ca ziua e pierduta. Ne hotaram intai sa mergem la Pestera Ursilor, apoi ne razgandim si ne hotaram sa mergem spre Pestera Meziad. Catalina o vazuse acum 5-6 ani, Radu nu fusese niciodata acolo. Pe drumul asfaltat Catalina ia fraiele Outlander-ului, care i se pare foarte mare, dar ii place. Revenim pe drumul european, o luam la dreapta si dupa ceva timp ajungem in Beius unde indicatoarele ne indruma spre Meziad. Facem 5-6 km pana in sat si apoi inca 2-3 pe drum forestier foarte bun, pana la o cabana unde citim ca programul pesterii era pana la orele 16:00. Cum era aproape 6, ne hotaram sa mergem doar pana la intrarea in pestera ca sa facem o poza doua. O luam pe drumul de picior care dupa circa o ora ne aduce la intrarea in pestera unde, foarte fericiti, aflam ca ziua nu este pierduta. Ghidul era acolo si am reusit sa intram, impreuna cu un grup destul de numeros. Experienta in pestera a fost superba. Superba. Sali enorme, salbatice, formatiuni superbe, modelate de apa dupa forma curentilor de aer, toate asezonate cu un super ghid care ne descria zeci de forme imaginare in formatiunile din jur. Catalina a tinut aproape tot drumul o lampa cu carbit care s-a dovedidt super utila si ne-a aratat frumusetile pesterii. Lanternele ramasesera la masina. In pestera, omniprezenti, lilieci multi care uneori zburau chiar pe langa ncasul nostru. Undeva in stanga se gasea o sala oarecum ascunsa unde nu ajungea lumina care era o maternitate de lilieci. In aceasta perioada a anului incaperea nu se poate vizita pentru ca puiii sunt tinuti in brate de mame si lumina lanternelor ar speria mamicile care ar putea da drumul la pui. Ghidul ne-a promis insa ca daca ne intoarcem in septembrie, ne va duce sa vizitam si maternitatea ;)

La iesire, predam lampa cu carbit, amandoi entuziasmati de ce vazusem. Pana la urma am avut o super zi. Catalina face o mica sedinta foto si apoi plecam inapoi spre Meziad. Drumul de intors ne arata imediat ce apasam mai tare pe acceleratie, cat de frumos se comporta mosntruletul pe drum forestier, la 70 km/h. Devine super stabil si ne place mult senzatia. Imediat dupa trecem prin sat si Catalina admire culorile foarte vii si curatenia caselor de pe aici. Pe drum vorbim cu Cristi si ceilalti, aflam ca sunt la pensiunea Montanta din Arieseni. Camerele erau ok, curatenie, bucatarie mare, 70 RON/noapte camera. Noi am dormit in masina, avand in vedere ca nasii nostrii stateau la cort. Vroiam cu ocazia asta sa multumim monstruletului pentru gazduire si pentru somnul bun petrecut in el. Desi dimineata eram cam adormiti, am dormit bine si ne-am odihnit si mai bine in el.Seara am mancat friptura, frigarui, mici si am baut suc proaspat luat de pe drum din Rieni:)Una peste alta, aventura superba de weekend in Apuseni abia incepea.

Am mai avut ocazia sa vedem a doua zi Cascada Varciorog. Drumul l-am facut pe jos de la pensiune, o plimbare de circa 2 ore pe sosea si apoi pe drum forestier, cu o singura mica parte pe langa un grohotis chiar inainte de cascada. Odata ajunsi la cascada, ne bucuram de peisaj, Catalina evident se uda pana la piele in apa, iar Cristi era cat pe-aci sa fie bagat de Gigi in cascada. Catalina se dezbraca in costum de baie pentru a putea beneficia mai bine de stropii mari cazuti de sus, iar ceilalti isi racoresc picioarele in apa.Pe drumul de intoarcere, Cristi face dovada curajului sau trecand peste un podet instabil din trunchiuri de copac :)Am mai fost la Groapa Ruginoasa, cel mai mare fenomen de ravinare (de mancare a solului dupa cum avea sa ne explice Cristi) de la noi din tara. Drumul marcat incepe de la un ac de par spre stanga unde dpa iesirea din Arieseni, aparent ascuns. Dupa cam o ora de urcare sustinuta prin padure, printre bolovani, ajungem al o poiana mare unde ne odihnim putin. Celalta extrema a poienii avea sa ne arate o cavitate enorma, cam 100 de metri adancime si cateva sute diamentru, cu pamant roscat. Ne minunam, facem cateva poze si din senin incepe o ploaie sustinuta. Ne adapostim sub un brad mare si dupa cateva minute doar ploaia se opreste. Era doar un nor imbufnat. Coboram spre masina pe acelasi drum.

Cireasa de pe tortul din aceasta tura in Apuseni a fost de departe pestera Vartop. Cu o seara inainte am aflat ca unchiul Catalinei, Nenea Dan, este in concediu la Garda, un sat de linga Arieseni, asa ca i-am facut o vizita. El stie toata zona ca in palma si am aflat de la el ca pentru a intra in Vartop (oficial rezervatie speologica), trebuie cautat un nea Matei care sta in catunul Casa de Piatra. Aici se ajunge din Garda de sus, pe drumul forestier sper Scarisoara (porneste din drumul national de langa piata). De aici se merg cam 3 km pana dupa un gater unde spre dreapta incepe drumul vechi spre Scarisoara (pe la pestera lui Ionele). Acum drumul figura ca inchis. Luand-o spre stanga, dupa inca cativa km, ne intalnim cu mai multe masini parcate inainte de inceperea drumului nou spre Scarisoara. Tinam tot inainte pentru un total de 13 km de la drumul national. Ajungem in Casa de Piatra, lasam masina (drumul pana aici e destul de prost, dar poate fi destul de usor practicat cu orice masina) si pornim spre ultima casa din sus, cea a lui nea Matei, spre care ne indruma localnicii pe care i-am intrebat. Aici intalnim un batran subtirel care avea 73 de ani si un accent super accent ardelenesc pur, precum si foarte multe de povestit. Retinem replica celebra pe care a dat-o dupa ce a povestit despre un polonez care murise dupa ce s-a scufundat in ponorul Coiba Mare : "D'apai ala ce-a catat acolo?". La scurt timp dupa noi apare un grup de speologi francezi si plecam toti, in frunte cu nea Matei, spre pestera. Drumul o ia la stanga pe langa casa lui nea Matei si urmeaza un urcus sustinut de circa 20 de minute. Ajunsi la buza pesterii, ne echipam cu lanterne, nea Matei pregateste o lampa de carbit si intram in sir indian inspre poarta micuta din stanga spatele cupolei mari de la intrare. Ajungi inauntru, am avut o experienta superba si unica. Cea mai frumoasa pestera pe care am vazut-o vre-o data. Formatiuni in exces absolut, orice stalp era brazdad de falduri de calcar. Am stat inauntru circa 1 ora jumtata care au trecut ca si cum ar fi fost 10 minute. Superb, superb, superb. Pestera are practic trei zone mari: o sala mai mica, dar tot bogata aflata dupa intrarea precedata de un urcus pana la poarta si un coboras mic pe o galerie ingusta pana la prima sala. De aici se intra spre o a doua sala, pe dupa cateva coloane cu putin loc intre el. Aici se desfasoara o sala incredibila, formata din doua parti, una plata si una in panta. Bogatia si numarul formatiunilor pur si simplu nu pot fi descrise in cuvinte, trebuie vazute pentru a putea fi intelese. La iesire, ne bucuram si facem o poza impreuna cu nea Matei, pe care il recompensam pentru efort, asa cum ne-a ceurt, cu cate 5 RON de persoana.Drumul de intoarcere a fost lung si cu ultima parte, pe autostrada Pitesti-Bucuresti, pe o ploaie torentiala noaptea, foarte greu. Dupa acest weekend lung am ramas cu o senzatie de placere sufleteasca indescriptibila. Multumim Cristi si Cami ca ne-ati facut sa venim! Multumim Nenea Dan pentru sfaturile legate de Vartop!